Înțelegerea conceptului de exil se raportează la multiplele sale valențe sociale, culturale și ideologice, modulate de experiențele individuale ale celor care resimt acut întreaga sa problematică. Exilul presupune o fenomenologie complexă care nu poate fi circumscrisă unei definiții suficient de cuprinzătoare. Această optică se dispersează, grație unor parcursuri care vizează mai multe paliere de înțelegere, coagulate de un centru iradiant, care ține în echilibru toate elementele generatoare de tensiune ontologică, pendulând între înăuntru și în afară. Mecanismele acestui tip de înstrăinare se compun din experiențe literare diverse, care trebuie privite si analizate individual, funcționând ca un întreg alimentat de unicitatea creată prin diversitate. Spații geografice diferite, impregnate de fondul cultural mediat de fiecare conștiință creatoare, sedimentează nostalgia unui acasă, ale cărui linii de forță refac resorturi interioare adaptabile noii realități. Raportul dublu cultură minoră – cultură majoră este ilustrat de exilul românesc care aduce problematica identității prin relația centru – margine, în termenii unei repoziționări dinamice integratoare. Legătura dintre cele două lumi se constituie ca o sinteză a perspectivelor spațiale, temporale și identitare, al căror punct de convergență dă naștere unor patrii originare prin sensurile care guvernează fiecare creație.
„Exilul este un exercițiu de luciditate tragică, de subversiune involuntară a conștiinței liberului arbitru: abia devenind «străin», îți dai seama în ce măsură așa-zisa noastră libertate este în realitate suma determinărilor imponderabile pe care ni le-a impus nașterea – rasa, naționalitatea, credința, cultura, mentalitatea etc.”
„În acest sens, «exilul» se dovedește a fi o categorie clasică a izgonirii, a antinomiei străinătate / intimitate, dezintegrare / integrare. Ea se lasă clar delimitată – prin condiționarea în principal politică și cultural-politică – de «emigrare», motivată mai degrabă personal sau economic (definită sociologic ca «migrare a sărăcimii și a muncitorilor»), de «diaspora», provenită din vocabularul istoriei Bisericii, sau de noțiunea de «azil», care pune în prim-plan siguranța nou găsită, dar concepând-o ca limitată temporal, în vederea unei întoarceri.”
